Există o întrebare pe care DIICOT ar trebui să și-o pună înainte de a începe o nouă „anchetă” privind sursele unui jurnalist: cine este, de fapt, pericolul pentru societate? Traficantul de droguri sau reporterul care informează publicul?
În ultimele zile, PresaSM a publicat informații despre captura de cannabis de la fostul Punct de Trecere al Frontierei Petea. Informații reale. Verificate. Publicate după realizarea flagrantului, fără să compromitem în vreun fel ancheta penală, fără să divulgăm metode operative și fără să punem în pericol vreo acțiune a autorităților. Și totuși, în loc ca energia instituțiilor să fie concentrată exclusiv pe destructurarea rețelelor de trafic de droguri, se pare că o parte din preocupare se mută, din nou, spre eterna obsesie: „cine a vorbit cu presa?”
Nu este prima dată. Și, din păcate, nu este doar problema PresaSM.
În ultimii ani au existat numeroase semnale de alarmă privind presiunile exercitate asupra jurnaliștilor și încercările de identificare a surselor acestora. Cazurile colegilor de la deBraila.ro, dar și investigațiile care au vizat jurnaliștii de la Rise Project, au generat reacții puternice din partea organizațiilor pentru libertatea presei și au readus în discuție un principiu fundamental într-o democrație: protecția surselor jurnalistice nu este un privilegiu al presei, ci o garanție a dreptului publicului de a fi informat.
Curtea Europeană a Drepturilor Omului a spus-o în repetate rânduri: protejarea surselor jurnalistice reprezintă una dintre pietrele de temelie ale libertății presei. Fără această protecție, multe persoane care semnalează abuzuri sau oferă informații de interes public nu ar mai avea curajul să vorbească. Dar, uneori, pare că acest principiu este tratat ca o simplă formalitate.
Jurnalismul nu înseamnă să copiezi comunicate
În România pare să se contureze o așteptare ciudată din partea unor instituții: jurnalistul „bun” este cel care stă liniștit, așteaptă comunicatul oficial, îl copiază integral și îl publică fără întrebări. Asta nu este jurnalism. Asta este relații publice gratuite.
Rolul unui jurnalist este exact opusul: să verifice, să compare, să întrebe, să completeze și, uneori, să contrazică versiunea oficială atunci când faptele o impun. În cazul de față, PresaSM a publicat informații obținute din surse proprii privind cantitatea transportată. Ulterior, comunicatul oficial a vorbit despre 38 de kilograme de cannabis. Contradicție? Nu.
Explicația a venit tocmai prin documentarea jurnalistică. Sursele noastre au arătat că, imediat după captură, întreaga cantitate găsită în plafonul autoutilitarei a fost cântărită și sigilată. Ulterior, la Laboratorul de Analiză și Profil al Drogurilor din cadrul BCCO Cluj, specialiștii au separat cannabisul de tutun, cafea și alte materiale folosite pentru mascarea mirosului. Rezultatul? Din aproximativ 80 de kilograme brute au rămas 38 de kilograme de cannabis. Nu s-a evaporat nimic. Nu a dispărut nimic. Diferența era reprezentată de materialele auxiliare.
Dacă PresaSM nu și-ar fi făcut meseria și s-ar fi limitat la comunicatul oficial, această explicație probabil nu ar fi ajuns niciodată la public.
Comunicatul spune una. Realitatea are mai multe nuanțe.
Mai există un aspect interesant. Comunicatul oficial lasă impresia că aproape întreaga operațiune a fost rezultatul documentării realizate de polițiștii Serviciului de Combatere a Criminalității Organizate și procurorii DIICOT. Numai că informațiile obținute din teren descriu o imagine ceva mai nuanțată.
Sursele PresaSM indică faptul că flagrantul și depistarea transportului au fost realizate de Poliția de Frontieră, iar procurorii DIICOT au fost implicați ulterior, în virtutea competenței legale în materia traficului de droguri. La fața locului au participat și reprezentanți ai IPJ Satu Mare, inclusiv un criminalist și un câine de urmă, care nu ar fi identificat încărcătura, aceasta fiind mascată prin utilizarea cafelei, tutunului și altor substanțe menite să diminueze mirosul specific.
Este o diferență importantă. Nu pentru orgolii instituționale. Ci pentru adevărul factual. Iar adevărul este exact ceea ce jurnalismul are obligația să urmărească.
Nu presa trebuie intimidată
Dacă reacția unei instituții - fie DIICOT sau Poliție - după apariția unei informații corecte este să caute cine a vorbit cu jurnalistul, mesajul transmis către propriii angajați este simplu: „Nu spune adevărul. Riști să ai probleme.” În loc să încurajeze transparența și responsabilitatea, astfel de practici cultivă frica. Iar o instituție care funcționează prin teamă nu devine mai eficientă. Devine doar mai opacă.
Presa nu este adversarul DIICOT
Presa și procurorii au, în esență, același interes: ca infractorii să răspundă în fața legii. Diferența este că procurorii reprezintă interesul statului, iar presa reprezintă interesul public. Aceste două roluri nu sunt identice, dar nici incompatibile. Problema apare atunci când instituțiile confundă jurnalistul cu o țintă.
Nu, PresaSM nu va aștepta cumințică fiecare comunicat oficial pentru a afla ce s-a întâmplat ieri. Nu acesta este rostul unei redacții. Vom continua să verificăm informații, să vorbim cu surse, să punem întrebări și să publicăm ceea ce este de interes public, cu respectarea legii și fără a afecta anchetele penale. (Au fost ZECI de cazuri în care nu am ieșit public tocmai pentru a nu afecta cercetările).
Pentru că libertatea presei nu există doar atunci când autorităților le convine ceea ce se scrie. Ea există tocmai atunci când informațiile incomode ies la lumină. Iar dacă cea mai mare preocupare după o captură importantă de droguri devine identificarea celui care a informat presa, poate că întrebarea nu este cine a vorbit cu jurnalistul, ci de ce adevărul deranjează atât de tare.
CEDO are o jurisprudență foarte clară în această materie: protecția surselor jurnalistice este una dintre pietrele de temelie ale libertății presei, garantată de articolul 10 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului (libertatea de exprimare).
Cel mai important precedent este cauza Goodwin c. Regatul Unit (1996), în care Curtea a statuat că obligarea unui jurnalist să își dezvăluie sursa sau măsurile menite să identifice indirect sursa au un efect de descurajare ("chilling effect") asupra presei și pot încălca articolul 10. Ulterior, în cauze precum Sanoma Uitgevers B.V. c. Țările de Jos (2010) și Telegraaf Media Nederland c. Țările de Jos (2012), CEDO a extins această protecție și la măsurile indirecte prin care autoritățile încearcă să afle identitatea surselor, inclusiv prin INTERCEPTĂRI sau ACCES LA DATE (aviz amatorilor/amatoarelor)
