A fost zi de sărbătoare la biserica din mijlocul pustietății. Situată între Carei și Petrești, pe câmp, pe o limbă de pământ ușor ridicată, lăcașul de cult cunoscut de localnici drept Kigye fascinează și astăzi prin legenda sa. Dar în spatele miturilor și poveștilor, stă o comunitate care astăzi a deschis ușa bisericii în cadrul pelerinajului anual.
Este, poate, una dintre cele mai cunoscute biserici din județul Satu Mare. Izolată, pe un câmp, între Carei și Petrești, biserica din mijlocul pustietății, așa cum o știu sătmărenii, și-a deschis astăzi porțile. Este loc de pelerinaj, dar mai ales de contemplație, iar în această duminică, credincioșii s-au adunat în fața lăcașului de cult pentru a asculta Sfânta Liturghie și pentru a se împărtăși continuând o tradiție veche de câteva sute de ani.
E un obicei vechi, atestat încă din anii 1700, când șvabii, la început de septembrie, veneau în pelerinaj și parcurgeau cele 14 opriri ale Golgotei amenajate improvizativ pe colina de lăngă Petreşti.
Și chiar dacă edificiul nu impresionează prin mărimea sa, el fascinează prin legendele legate de lăcașul de cult. Se spune că, cu mulți ani în urmă, în jurul bisericii era un sat, cunoscut sub numele de “Chighie” sau “Kigye”, dar localitatea nici măcar nu mai există pe hartă. Legenda continuă cu povestea a doi locanici, care s-ar fi dus cu căruțele la târgul din Carei, iar la întoarcere n-ar mai fi găsit satul, care cu tot cu clădiri și cu oameni, ar fi fost înghițit de pământ. Tot ce ar mai fi rămas în picioare este biserica, o cruce și doi butuci de viță de vie. Biserica este singura care a rămas în picioare, în mijlocul câmpului, pe o limbă ridicată de pământ. Potrivit legendei, dâmbul ar fi o reminiscență a mișcării pământului, atunci când satul a dispărut fără urmă.
Iar asta nu e tot. Se crede că biserica din pustietate e făcătoare de minuni. În fiecare an, de sărbătoarea Sfintei Marii, oamenii veneau aici, în pelerinaj. Și nu erau singurii. Veneau alături cu rude și vecini, dar locul era căutat de mii de oameni, din toate satele din jur. Lăsau aici bilețele cu rugăciuni, iar femeile mai în vârstă își mai amintesc că, după ușa de la intrare, erau agățate două cârje, așezate în formă de X, ca semn al faptului că aici și-ar fi găsit cineva vindecarea.
Vindecările nu sunt singurele minuni. Și asta pentru că, spun bătrânii, în fiecare an, de Sfântă Mărie, la miezul nopții, ușa bisericii s-ar fi deschis singură, fără chei sau intervenția cuiva. După 24 de ore, tot singură s-ar fi închis. Ani la rândul, obiceiul pelerinajului a fost păstrat cu sfințenie de localnici, dar în anii ’80, fenomenul s-a stins brusc. În schimb, a fost reluat, după căderea comunismului, de comunitatea svăbească din zonă.
sursa foto: Bart Imre pentru PresaSM
