OPINIE. Ce fac alții atunci când clădirile le cad în cap. Cum și-au salvat centrele istorice

Uniunea Europeană oferă ghiduri de bune practici pentru aproape orice. Iar de cele mai multe ori, rapoartele Uniunii pun pe tapet și soluțiile adoptate și implementate de alte țări, cele care au funcționat, dar și cele care uneori au lăsat de dorit. Așa se întâmplă și în cazul reabilitărilor de clădiri. Sigur, Uniunea, dat fiind că Europa e bătrânul continent, dar cele mai multe țări au găsit soluții pentru salvarea clădirilor istorice, se confruntă mai puțin cu tencuiala-n cap, și mai mult cu probleme de eficiență energetică și smart housing. Dar problemele legate de spațiul locativ sunt extrem de importante peste tot, mai ales că speculanții au reușit de minune să prăbușească piața în repetate rânduri. Dar să revenim la clădiri și la renovare. Ghidul de bune practici uită, aproape cu desăvârșire, să vorbească despre impozitarea suplimentară sau excesivă a celor care nu își renovează clădirile. Din perspectiva, s-ar putea spune chiar socialistă, a Uniunii, autoritățile naționale și cele locale sunt primele care ar trebui să aibă, înainte de toate, un studiu public cu privire la situația spațiilor locative. Riscul seismic, eficiența energetică, problemele de structură etc., toate frumos în, am spune noi, dosar cu șină. Iar odată ce ai toate datele pe masă, începi strategii. De exemplu, în Franța s-a mers pe varianta reducerii taxelor cu munca pentru cei care își renovează clădirile. E o idee practicată și în state din America, acolo unde nu doar munca, ci și materialele necesare sunt supuse unui regim special de taxare, atunci când vine vorba de renovare sau reabilitare, inclusiv în cazul clădirilor istorice. Nemții au luat-o altfel, oferă tot felul de beneficii pentru cei care renovează, inclusiv împrumuturi avantajoase și pe termen lung de la Banca de Investiții, KfW, toate parte a unui program național. Tot pe ideea reducerii taxelor și impozitelor a mizat și Suedia, doar că acolo deja au ajuns la capitolul smart-house. Și Marea Britanie are o strategie similară, mai ales atunci când vorbim de clădiri istorice. Deduceri de taxe oferă și majoritatea statelor din America pentru renovări. Motivul pentru care statele UE sau cele SUA nu vorbesc de amenzi și impozitare colosală atunci când vine vorba despre proprietăți este unul extreme de la-ndemâna oricui să-l priceapă. Impozitul pe proprietate este, poate, printre cele mai incorecte. El nu tine, ca impozitul pe venit, de cât câștigi și nici, ca și în cazul TVA sau accizelor, de cât consumi. Este strict legat de unde locuiești, iar unde locuiești este, în multe cazuri, dar mai ales în România, acolo unde procentul e proprietari este extrem de ridicat, o chestie de soartă. Părinții își lasă casele și apartamentele copiilor, iar multe dintre apartamentele din  blocurile vechi, alea cu tencuiala care cade, aparțin și pensionarilor. Alte țări, acolo unde fațadele erau importante pentru atmosfera creată au găsit o altă soluție, tot plecând de la raționamentul că în multe imobile stau cetățeni fără multă dare de mână, dar care sunt la fel de cetățeni ca și cei cu venituri mari. Au expropriate fațadele și au investit bani de la bugetul local sau din fonduri europene, în speranța că vor atrage turiști. Au și reușit! Deci dacă preocuparea este față de cetățean, atât pentru cel de pe stradă, care riscă să se trezească cu elemente arhitecturale decorative în cap, cât și pentru cel care locuiește în clădirea care stă să cadă, sunt soluții deja patentate, care atentează mai puțin la buzunarul contribuabilului și mai mult la capacitatea autorităților de a veni cu soluții acceptabile pentru toți. Pentru că, spre deosebire de o oligarhie, într-o democrație toată lumea are dreptul să locuiască în Centru, nu doar cei cu bani mulți.

Un editorial de Silvia Spanciu - editor PresaSM