Este una dintre imaginile devenite aproape ritualice în România începutului de septembrie. Sute de copii stau în curtea școlii, unii cu flori în mâini, alții ținuți de mână de părinți, iar în fața lor se aliniază „prezidiul”. Directorul. Primarul. Preotul. Polițistul. Uneori viceprimarul, parlamentarul, consilierul sau alte oficialități care au primit un microfon. Și începe seria discursurilor. Copiii ascultă. Sau, mai degrabă, așteaptă să se termine.
Dar pentru cine se deschide, de fapt, școala?
O tradiție pe care aproape nimeni nu o mai întreabă „de ce?”
Prezența tuturor acestor persoane a devenit atât de obișnuită încât avem impresia că așa trebuie să fie. Numai că nu există o obligație generală în legislația educației care să spună că festivitatea trebuie să aibă un asemenea „prezidiu”. Nu există o listă legală pe care să scrie că lângă director trebuie să stea preotul, polițistul, primarul sau politicianul local. Este protocol. Este tradiție. Este obișnuință. Iar faptul că „așa s-a făcut întotdeauna” nu înseamnă neapărat că așa trebuie făcut și în continuare.
Ce caută preotul în prezidiu?
Întrebarea nu este un atac la adresa Bisericii și nici la adresa credinței (aviz ”cruciaților” dogmatizați). În foarte multe comunități, părinții, profesorii și copiii își doresc binecuvântarea preotului la începutul anului școlar. Este o tradiție importantă pentru ei și trebuie respectată. Dar una este binecuvântarea și alta este ideea că reprezentantul unui cult trebuie să ocupe automat un loc de onoare în fața tuturor elevilor unei școli publice.
În aceeași școală pot învăța ortodocși, romano-catolici, greco-catolici, reformați, neoprotestanți, agnostici, atei, copii aparținând altor culte sau copii ale căror familii nu doresc participarea la un act religios. Școala publică este a tuturor. Tocmai de aceea, legislația educației protejează libertatea de gândire și interzice prozelitismul religios. Evident, simpla prezență a unui preot nu reprezintă automat prozelitism. Dar nici tradiția nu trebuie confundată cu obligația.
Dar polițistul?
Aici există o explicație instituțională mult mai clară. Poliția are responsabilități privind siguranța în mediul școlar. Violența, drogurile, delincvența juvenilă și siguranța rutieră sunt probleme reale. Iar un mesaj de câteva minute adresat copiilor și părinților poate fi chiar util. Dar polițistul este un partener al școlii, nu membru al conducerii acesteia.
De ce trebuie să stea în „prezidiu”? Nu trebuie. Poate fi invitat. Poate transmite un mesaj. Poate fi prezent printre copii și părinți. Uniforma nu are nevoie de un scaun în primul rând pentru ca mesajul să fie important.
Iar politicianul?
Aici lucrurile devin și mai sensibile. Primarul reprezintă administrația locală, iar administrația are responsabilități importante față de școli. Este normal ca edilul să știe dacă acoperișul curge, dacă toaletele funcționează, dacă există căldură iarna sau dacă elevii au mobilier și condiții decente. Dar copilul de șapte ani nu trebuie să afle în prima lui zi de școală câte milioane a investit administrația, câte proiecte a câștigat primăria și cât de mult „se preocupă” cineva de educație.
Școala nu este scenă electorală. Cu atât mai mult cu cât activitățile de natură politică și prozelitismul politic sunt interzise în spațiile destinate educației.
Copiii în picioare. Adulții la microfon.
Aici ajungem, probabil, la cea mai absurdă parte a întregului ceremonial. Un copil de șase ani vine pentru prima dată la școală. Are un ghiozdan aproape cât el. Are flori pentru doamna învățătoare. Își caută colegii cu privirea. Poate îi este teamă. Poate este nerăbdător. Poate vrea să știe unde va sta în bancă.
Și noi ce îi oferim? Discursuri.
„Dragi elevi...”
„Stimați părinți...”
„Administrația locală va continua...”
„Instituția noastră vă asigură...”
Pentru adulți, acestea pot fi formule protocolare. Pentru copil sunt doar minute în care așteaptă să înceapă ceea ce a venit să trăiască: prima lui zi de școală.
De ce nu stă copilul în centrul ceremoniei?
Poate că am putea încerca și altfel. Un mesaj scurt al directorului. Câteva cuvinte pentru părinți. Un mesaj de siguranță, dacă este necesar. O binecuvântare pentru cei care doresc să participe. Și apoi copiii în clase. Fără paradă de funcții. Fără zece discursuri. Fără concursul adulților pentru microfon. Pentru că există încă o diferență pe care uneori o uităm: a fi invitat la deschiderea școlii nu înseamnă că deschiderea școlii este despre tine.
Școala nu se deschide pentru oficialități
Preotul are locul său important în comunitate. Polițistul are o misiune esențială (cei care o înțeleg cu adevărat și nu se cred jupâni ai legii). Primarul are responsabilități față de școală. Directorul conduce instituția. Niciunul dintre aceste lucruri nu este pus în discuție. Dar în dimineața primei zile de școală există cineva mai important decât toți. Copilul.
Poate că este timpul să renunțăm la imaginea cu elevii aliniați în fața unui șir de adulți importanți și să ne întrebăm ce mesaj transmitem prin ea. Că școala este despre instituții, funcții și autoritate? Sau că școala este despre copil, profesor și educație?
Preotul poate binecuvânta. Polițistul poate proteja. Primarul poate administra. Directorul poate conduce. Dar școala nu se deschide pentru niciunul dintre ei. Școala se deschide pentru copii. Iar în prima zi, măcar pentru câteva ore, ei ar trebui să fie singurii VIP.
Ce spune legea
Legea nu prevede un „prezidiu” la deschiderea anului școlar. Am verificat Legea învățământului preuniversitar nr. 198/2023 și ROFUIP, în forma consolidată în 2026. Nu există o reglementare care să stabilească un „prezidiu” al festivității și nici una care să spună că în el trebuie să stea directorul, preotul, polițistul, primarul sau alte oficialități. ROFUIP reglementează în detaliu organizarea și conducerea școlii, dar nu instituie un asemenea organism ceremonial.
