Avocatul sătmărean Vlad Băculescu a transmis o amplă reacție la ultimele discuții din spațiul public: ”Poate o să vă întrebați de ce un avocat „își dă cu părerea” și comentează despre salariile „nesimțite” ale judecătorilor, procurorilor și ale grefierilor. În cele ce urmează o să încerc să explic (evident, în mod subiectiv) starea în care se află sistemul judiciar în prezent sau, mai bine zis, continuarea asediului celor două puteri ale statului – Legislativul și Executivul – asupra celei de-a treia puteri – Justiția.
Pentru a înțelege rațiunea pentru care politicul încearcă să îngenuncheze justiția, nu ai nevoie de prea multe facultăți, adică e lesne de înțeles faptul că, pentru un politician (nu foarte bine intenționat), singura piedică în calea fericirii este justiția. Într-o democrație funcțională, pilonul de bază care garantează că nimeni nu este mai presus de lege este independența justiției. Deseori, când ne gândim la atacuri asupra magistraților, ne imaginăm modificări legislative abuzive, numiri politice la vârful parchetelor sau amenințări directe. Există însă o metodă mult mai subtilă, mai perfidă, dar la fel de toxică, prin care politicul poate îngenunchea puterea judecătorească: pârghia financiară.
Discuțiile recurente din spațiul public privind tăierile de salarii sau modificarea drepturilor salariale ale judecătorilor și procurorilor, și mai nou ale grefierilor, nu sunt doar probleme de buget, ci vulnerabilități majore la adresa statului de drept. O prejudecată des întâlnită în discursul populist este aceea că magistrații beneficiază de „venituri nesimțite”. În realitate, remunerarea celor care împart dreptatea nu este un premiu, ci o garanție de independență și imparțialitate.
Dacă am reduce puțin plantările de panseluțe sau „borduriadele” din bani publici, s-ar găsi fonduri pentru plata tuturor salariilor din minunata noastră țară (nu doar a celor din justiție). Cea mai mare capcană a subordonării economice constă în caracterul ei arbitrar. Când puterea executivă sau legislativă deține controlul absolut asupra veniturilor magistraților și le poate diminua după bunul plac, se creează un mecanism pervers de recompensă și pedepsire.
Ca avocat, nu-mi doresc să am în sala de judecată un magistrat îngrijorat de ziua de mâine, de ratele la bancă sau de stabilitatea familiei sale. Un magistrat îngrijorat este, inevitabil, un magistrat timorat. Presiunea nu trebuie să vină printr-un telefon direct de la un politician; ea devine sistemică. Teama de noi tăieri sau sancțiuni financiare poate induce o formă autoimpusă de prudență în dosarele care implică oameni politici sau interese guvernamentale.
Justiția nu este un sistem izolat; ea este arbitrul dintre cetățean și stat. Dacă politicul reușește să subordoneze justiția prin asfixiere financiară, cetățeanul de rând devine prima sa victimă. Dispare egalitatea în fața legii: în disputele dintre un cetățean simplu și o instituție a statului sau un politician influent, balanța va înclina suspect în favoarea celui puternic.
Este legitim ca societatea să ceară performanță, integritate și responsabilitate din partea magistraților. Însă pedepsirea colectivă a sistemului judiciar prin tăieri de salarii, adesea fluturată ca lozincă electorală pentru a câștiga simpatia publicului, este o rețetă sigură spre dictatură administrativă. Ca avocați, trăim zilnic în tranșeele sălilor de judecată. Rolul nostru constituțional este să protejăm cetățeanul în fața abuzurilor și să ne asigurăm că balanța Justiției rămâne perfect dreaptă. Însă, oricât de sclipitoare ar fi argumentele noastre și oricât de solid ar fi probatoriul, succesul apărării depinde fundamental de un singur factor: independența absolută a celui de la tribună.
Discursul politic populist, care cere periodic tăierea salariilor magistraților sub pretextul „echității sociale”, ascunde o realitate cinică. Nu este vorba despre economii la buget, ci despre o tentativă subtilă de subordonare economică. Iar când politicul preia controlul asupra buzunarului magistratului, primele victime nu sunt judecătorii, ci clienții noștri și dreptul la apărare. Într-un stat de drept, procesul penal sau civil se bazează pe principiul „egalității de arme” între acuzare/stat și apărare. Când politicul folosește pârghia financiară pentru a timora sau vulnerabiliza magistrații, acest echilibru fragil se rupe definitiv.
În dosarele în care ne asigurăm că un cetățean sau o companie se apără împotriva unui abuz al unei instituții publice (ANAF, ministere, partide), avem nevoie de un judecător curajos. Dacă judecătorul știe că veniturile, statutul sau pensia sa depind de pixul politicienilor aflați la putere, independența sa devine un lux pe care s-ar putea să nu și-l mai permită. Apărarea noastră devine inutilă dacă arbitrul este forțat să țină cu echipa statului.
Ca avocat, nu îmi doresc niciodată să intru într-o sală de judecată unde magistratul este vulnerabil, frustrat sau îngrijorat de ziua de mâine. Îmi doresc un judecător independent, imun la presiuni externe și concentrat exclusiv pe dosar. Cea mai mare capcană a subordonării financiare este impunerea unei culturi a obedienței. Atunci când puterea executivă sau legislativă își arogă dreptul de a modifica regulile jocului în timpul jocului – reducând venituri sau eliminând drepturi câștigate – mesajul transmis magistraților este clar: „Sunteți independenți doar atât timp cât ne convine”.
Adevărata democrație nu se măsoară în cât de mult reușește politicul să reducă cheltuielile cu Justiția, ci în cât de mult o lasă să funcționeze liberă. Sigur că există multe lucruri perfectibile în sistemul de justiție (despre care, în viitor, cred că este necesar a se discuta în mod onest), spre exemplu comportamentul unor magistrați, care uneori încalcă dreptul la apărare al justițiabilului și, în timpul pledoariei avocatului, îl întreabă: „Cheltuieli de judecată solicitați?”, evident cu scopul de a-l întrerupe (am întâlnit astfel de manifestări în sala de judecată).
Însă tăierile de salarii în magistratură nu sunt o victorie a cetățeanului de rând împotriva „specialilor”, ci o capitulare a statului de drept în fața arbitrariului politic. Când judecătorii sunt îngenuncheați economic, avocații rămân fără arme în sală, iar cetățenii rămân fără apărare în fața abuzului. Independența Justiției are un cost financiar, dar subordonarea ei ne va costa, pe toți, libertatea.
Apropo de optimizare financiară, se aude că indemnizațiile parlamentarilor și cele ale miniștrilor au crescut, dar cred că este doar o bârfă... Închei cu un citat din Platon: „Suntem sclavii legilor pentru a putea fi liberi”, la care aș adăuga o întrebare: „Dar cei care o aplică sunt liberi?”
