Sub cerul larg al Codrului, acolo unde dealurile își pleacă fruntea în fața satelor vechi de când lumea, Danțu’ la șură nu este doar un obicei – este o inimă care bate în ritmul pământului, o poveste spusă din pași, din strigături și din praful ridicat de cizme. În Soconzel, sat așezat în Comuna Socond, tradiția nu s-a așezat în ladă, ca o ie veche uitată, ci trăiește, respiră și cheamă lumea laolaltă, ca un clopot de duminică. Aici, timpul nu curge – joacă.
Duminica, după ce liniștea bisericii se așază peste suflete, ulițele prind viață. Feciorii și fetele, îmbrăcați în straie care parcă poartă soarele în cusături, se îndreaptă spre șura aleasă. Țolurile țesute cu răbdare de mâini de femei împodobesc pereții, iar carul vechi, cu roțile lui de lemn, stă ca un martor al vremurilor, purtând pe el sufletul muzicii – ceatarâșii.
Nu începe jocul până când vioara nu suspină prima dată. „Ceatăra”, „braciul” și „gorduna” își dau mâna într-un trio care nu doar cântă, ci aprinde. Și când primul acord răsună, satul tresare: începe Danțu’ mare.
Perechile se leagă ca niște promisiuni nerostite. Fata nu este doar parteneră, ci sprijin, stâlp și echilibru pentru feciorul care sfidează gravitația cu bătăi repezi și salturi amețitoare. Cizmele vorbesc – lovesc, răsună, spun povești în ritmuri pe care doar Codrul le cunoaște. Ponturile bătute sunt ca niște semne secrete, o limbă a pământului transmisă din generație în generație.
Strigăturile izbucnesc ca scânteile:
— Hăi, mândruță, nu te-ascunde!
— Că te vede satul unde-i!
Glume, ironii, doruri și bucurii – toate se adună în versuri scurte, dar tăioase ca bruma dimineții. Se răspund din joc, ca într-un dialog viu, în care râsul și mândria își dau mâna.
„De arăduitu”, „Codrenește”, „Românește pă ponturi”, „Scuturatul” și „Țigănescul” curg unul în altul, ca un râu de energie ce nu obosește. Cei mai tineri își aruncă trupurile în aer, în „datul peste cap”, sfidând nu doar gravitația, ci și timpul, în timp ce „steagul” flutură ca un semn de biruință al tinereții.
Gazda mare veghează peste toate, cu masa plină și cu ochii strălucind de mulțumire. În schimbul ospățului, tinerii vor da o zi la coasă – un schimb vechi, simplu, dar drept, ca o lege nescrisă a satului.
Și nu sunt singuri. Vin „uspătoii” – feciori și fete din satele vecine, căci un danț fără oaspeți e ca o horă fără cântec. Codrenii, oameni simpli și mândri, își deschid porțile și inimile, iar șura devine neîncăpătoare pentru atâta viață.
Danțu’ la șură nu e doar un joc. Este o punte între generații, o legătură mai puternică decât cuvântul, o respirație comună a satului. Aici, fiecare pas spune „suntem”, fiecare strigătură spune „trăim”, iar fiecare bătaie de cizmă scrie, în praful șurii, o poveste care nu vrea să fie uitată.
FOTO: Romul Tulbure pentru PresaSM
