A fost nevoie de 35 de ani ca să îşi poată îmbrăţişa mama pentru prima dată. Şi să afle, că de fapt, nu ea l-a dat spre adopţie, ci alţii l-au smuls din braţele ei şi l-au vândut ca la târg. Ar putea fi scenariul unui film. Dar e o poveste adevărată, petrecută în România anilor 90. E povestea lui Ştefan Doyle, sătmăreanul adoptat în Irlanda când avea doar 8 luni.
Fără să ştie prea multe despre ţara lui şi mai ales despre cine e el. Nici nu ar fi avut cum să îşi amintească. Avea doar 8 luni când a fost adoptat de către o familie din Irlanda. Aşadar, un copil pe care mama nu l-a mai vrut, şi-a spus el. Şi l-a dat altora care puteau să aibă grijă de el. Aşa s-a făcut mare. Fericit că a fost crescut de o familie iubitoare, dar trist că propria mamă l-a abandonat.
A aflat că au fost 12 copii la părinţi, dar 3 surori au pierit de mici. Ani de zile gândul ăsta l-a măcinat. Și-a făcut curaj și a pornit spre Ardud, acolo unde s-a născut și unde ți-a cunoscut într-un final frații.
"Ne-au spus doctorii că e bolnav şi că are probleme la inimă. Asta a fost o minciună, n-a fost adevărat, dar eu am crezut", a declarat tatăl.
În stare de şoc, Ştefan află că la 8 luni s-a îmbolnăvit grav. A făcut pneumonie. Mama l-a dus la spitalul din Satu Mare. Medicii i-au spus că nu se va face bine. Sau se va face, dar va fi nevoie de tratamente scumpe. Iar ei erau săraci şi mai aveau copii mulţi acasă.
"Mi-au spus că sunt părinţi acolo care au bani şi pot să-l vindece. Dar a fost o minciună", spune tatăl lui Ştefan.
Era o practică des folosită în anii 90, în Romania, atunci când străinii stăteau practic la coadă, ca să adopte copii de la noi din ţară. Oameni din spitale, medici sau simpli paznici, racolau familii sărace cu bebeluşi bolnavi şi semnau ei documentele prin care acei copii erau pierduţi pentru totdeauna.
Acum, Ştefan nu mai e băiatul abandonat de mama lui, în România, şi adoptat în Irlanda. E Ştefan din România, băiatul Mariei Mezei din Ardud. Băiatul străin, rătăcit prin lume, va fi de acum încolo acasă oriunde ar fi. Pentru că acum ştie unde e mama care îi poartă mereu de grijă. Chiar şi în gând. Înainte de plecare i-a spus, într-o limbă pe care el abia o înţelege, să aibă grijă pe drum.
E felul lui de-a spune că, dacă ar putea, ar da timpul înapoi. Să aibă cât mai mult de trăit alături de familia din România şi cât mai puţin de vindecat din trauma cu care a crescut în Irlanda. Acum, când e pe scenă, printre oameni, şi versurile sună altfel. Băiatul rătăcit prin lume ştie acum că e un om iubit. Aşa a fost mereu.
